Anii 1859 și 1877 se impun în istoria României ca momente de referință, perioada care le unește fiind, Ia rândul ei, împărțită în două etape, cea a domniei lui Alexandru Ioan Cuza și cea a deceniului următor, cel precedând imediat cucerirea neatârnării. Lucrarea de față se vrea a înfățișa acel deceniu din istoria națională, evident, preparator, pe toate planurile, ale anului 1877. Dar etapa a fost însemnată nu numai din această cauză, ci și deoarece a înregistrat noi pași pe drumul modernizării și integrării României ca o entitate europeană și internațională. Un rol important l-a avut în epocă – cu limitele Inerente – și dezvoltarea culturii, instrument neapărat al mersului înainte al oricărei națiuni. De asemenea, dacă independența constituia obiectivul primordial și imediat, națiunea nu uita și nu putea uita nici celălalt mare obiectiv al desăvârșirii unității statale. Unirea mică din 1859 se cerea a fi realizată în dimensiuni plenare, naționale.
În cartea de față se încearcă o „reînviere“ a unui deceniu din viața unei țări, a unui popor. Problemele epocii vor fi supuse, de aceea, pe rând, unei examinări. Este o sinteză monografică, dar ori de câte ori a fost necesar au fost efectuate și analize ale unor situații și aspecte. A „reanima“, a cuprinde societatea în toate manifestările ei, cu toată aria ei de preocupări, a înțelege prin aceasta mai temeinic și mai profund și ceea ce a fost atunci, dar și ceea ce a precedat și mai ales ceea ce a urmat, iată țelul acestei lucrări. Pitorescul n-a fost ocolit, când a fost cazul și nici detaliul, când el a putut ajuta la înțelegerea generalului, dar în primul rând s-a căutat să se degajeze liniile principale și mai ales rezultantele unor evoluții în diversele domenii de manifestare ale societății din statul român aflat încă la începuturile sale.
Modernizarea, în multiplele ei concretizări și manifestări, și alinierea europeană – așezarea României printre statele continentului din acea vreme – au preocupat pe autor. Ce era această tânără Românie, patria unui popor atât de vechi, care, trezit la o nouă viață, în „secolul naționalităților“, încerca și reușea, cu străduințe, lupte și mai ales jertfe, sa realizeze întreitul țel al viitorului său: unificarea națională, independența și modernizarea? Lucrarea se vrea un răspuns, măcar parțial, la această întrebare!
Anul de început al deceniului – 1866 – a reprezentat un moment de încercare pentru națiunea română, dar a fost și unul în care, prin fapte împlinite, s-a mers mai departe pe calea înfăptuirii unui program de eliberare și mai ales s-a apărat cu fermitate patriotică ceea ce până atunci fusese cucerit și în primul rând Ireversibila Unire, întreg deceniul a reflectat, apoi, frământări inerente ale unei perioade de tranziție, pe drumul ce ducea de la 1859 la 1877. An de an, câte ceva s-a adăugat, mutații au avut loc, calea spre neatârnare s-a lărgit zi de zi și dobândirea noului statut internațional de libertate al țării s-a impus cu mai acută necesitate.
Dan Berindei